Răzvrătirea şi curiozitatea sunt bune

Suntem înzestraţi, încă din primii ani, cu toate elementele necesare unei vieţi bune. Exceptând, desigur, cazurile excepţionale în sens negativ.

Aş vrea să mă opresc aici doar asupra a două trăsături definitorii: curiozitatea şi răzvrătirea.

E suficient să observăm comportamentul micilor omuleţi. Ceea ce continuă să mă uimească în legătură cu ei este dorinţa de neoprit de a descoperi lucruri noi. Pe care, din păcate, în prea multe cazuri, anii de şcoală o inhibă, aproape dispărând în adolescenţă. Când majoritatea tinerilor devin mai mult sau mai puţin plictisiţi.

Dar şi mai tare mă uimeşte capacitatea copiilor, chiar din primul an de viaţă, de a se opune voinţei adulţilor din preajma lor. Chiar înainte de a putea spune nu în cuvinte, copilul o spune foarte categoric prin gesturile sale de răzvrătire. Dacă nu vrea să doarmă, nu doarme şi pace, dacă nu vrea să mănânce n-ai cum să-l convingi. Atenţie, nu este vorba aici despre iscusinţa pe care o dezvoltă în a profita sentimental de adulţi, folosind arma plânsului cu o eficienţă greu de egalat. Ci de facultatea, absolut remarcabilă, de a se opune voinţei celorlalţi. După părerea mea, această trăsătură trebuie încurajată cu tact. În niciun caz nu trebuie reprimată.

Insist asupra necesităţii de a nu reprima pornirile de curiozitate şi răzvrătire ale copiilor întrucât există o aplecare instinctivă în a face acest lucru. La urma urmei, cu o curiozitate şi răzvrătire turate la maximum copilul ne pune la încercare. Mai întâi prin prin agasare (un fel de Denial of Service, dacă e să folosesc un termen din domeniul cybersecurity, întrucât ne bombardează cu solicitări/întrebări). Apoi prin contestarea autorităţii noastre.

De ce sunt bune curiozitatea şi răzvrătirea? Pentru că doar prin exersarea lor încă din primele luni de viaţă putem ajunge la maturitate să gândim cu propria noastră minte, menţinându-ne un spirit deopotrivă explorativ şi critic. În plus, nu trebuie subestimat efortul colosal pe care un gânditor independent trebuie să-l depună pentru a se opune atât voinţei semenilor săi (fiind confruntat cu diverse situaţii de încercări de dominare), cât şi stilurilor culturale dominante. Nu putem depăşi spiritul timpului nostru (înfricoşătorul Zeitgeist) decât printr-un efort sistematic de răzvrătire.

Altfel spus, credeţi că fără o continuă experimentare a răzvrătirii, manifestată la început prin opoziţia faţă de dorinţa părinţilor, poţi deveni o persoană matură, independentă, liberă de dogme şi tolerantă?

Anunțuri

7 gânduri despre „Răzvrătirea şi curiozitatea sunt bune

  1. Pai si cum sa ii incurajez si sentimentul de razvratire si sa ii ofer „educatie”. Pentru ca fie ca vrem sau nu, inca de acum trebuie sa ii oferim copilului informatii despre normele societatii in care traieste. Exemplu (trait ieri si azi):
    La gradinita si acasa Matei al meu s-a suparat ca toata atentia nu se indreapta asupra lui si a inceput sa arunce cu jucariile tale. Evident ca eu i-am explicat ca NU E VOIE. Evident ca el nu a inteles si a urmat „pedeapsa”. Intram amandoi la dormitor si astept pana cand el nu mai plange. Sa inteleg ca nu trebuia sa il „pedepsesc”, pentru ca asta il va face in viitir sa nu mai gandeasca cu propria lui minte, ci cu normele sociale impuse de mine? Si atunci ce sa fac, ca sa manance/doarme la ore regulate asa cum este normal si sa mearga la gradinita, pentru a-si forma si educa personalitatea?

    • Nu cred că este bine să nu opunem niciun fel de rezistenţă copilului, lăsându-l să facă tot ceea ce vrea. Vom avea cu siguranţă un domnu’ Goe desăvârşit.

      Trebuie însă găsit un echilibru între interdicţiile pe care le impunem copiilor noştri şi permisiuni. Cel mai simplu test ar fi să reflectăm la cât de des folosim cuvântul NU pe parcursul unei zilei. Vom avea surpriza să constatăm că şi atunci când foarte bine am putea să nu decidem interdicţii, din reflex, spunem nu. Iar copilul, imitând ceea ce vede, devine din ce în ce mai îndărătnic. Şi ca să ducem testul până la capăt, să încercăm să reducem cantitatea de interdicţii pe zi şi să vedem ce se întâmplă.

      Ceea ce vreau să spun e că uneori este nevoie să lăsăm copiii să câştige mici victorii (de pildă să poarte hainele pe care le vrea el, să nu se culce la ora impusă de noi, ci cu o oră mai târziu). S-ar putea să avem surprize plăcute. Şi bineînţeles, să spunem nu categoric atunci când face rău altui copil (de exemplu).

      Pe de altă parte, mi-ar plăcea ca reflecţia mea să fie luată în felul următor: chiar şi atunci când suntem încercaţi greu de copiii noştri prin felul lor de a ne contesta puterea şi autoritatea să ne păstrăm optimismul. Acest lucru are o latură foarte pozitivă. La maturitate această trăsătură îi va ajuta să fie mai greu de manipulat şi subjugat.

      Şi încă un gând. Un copil bine educat nu cred că ar trebui să fie un copil docil şi supus.

      • să nu uităm că, atunci când unui copil i se permite să facă ceva ce, de obicei, i se interzice, există posibilitatea de a scăpa lucrurile din mână…

        este de preferat un echilibru de la bun început unui echilibru ulterior. copilul o poate înțelege ca pe o victorie împotriva totalitarismului și să facă exact opusul a ceea ce te aștepți.

        însă totul depinde de părinți, de capacitatea acestora de a intra în relație cu odrasla/lele lor. dacă aceștia știu să se poarte cu copilul, iar cazul alintării sau al îndeplinirii oricărui moft tembel nu intră nici de departe în discuție, nu există nici răzvrătirea copilului, nici evadarea acestuia din normele normale ale societății.

        iar ca încheiere voi atrage atenția și asupra normelor societății, care sunt, nu de puține ori, niște idioțenii.

      • Sunt de acord cu tine într-o privinţă: trebuie să căutăm echilibru în tot ceea ce facem, cu atât mai mult în educaţia copilului. Cred că este indicat să existe nişte interdicţii foarte bine definite, care să ghideze dezvoltarea unui copil. De pildă nu trebuie să lăsăm copiii să provoace suferinţă fizică altora. Există şi o zonă gri, de lucruri care pot face obiectul unor negocieri şi unde este bine să-l lăsăm uneori să câştige, adică pur şi simplu să decidă el şi nu noi. Consider că asta îi va consolida spiritul de lider în viitor.

        Totuşi, consider că răzvrătirea – înţeleasă în principal drept capacitatea de a spuns nu, de a ieşi din tipar, de a gândi şi acţiona diferit, unic, în felul tău şi nu doar ca rezultat al alinierii la normele societăţii – ca un lucru de dorit în viaţa unui om. Ipoteza mea e că ea se manifestă încă din primii ani şi că trebuie încurajată cu înţelepciune, fără excese, de către părinţi.

        Lumea în care trăim este departe de a fi perfectă astfel încât doar să ne pliem, să ne adaptăm la ea. Eu cred că este nevoie să ne răzvrătim pentru a o face mai bună. Schimbarea mentalităţilor este, după mine, rezultatul unui efort de răzvrătire. Şi cred că avem datoria de a ne răzvrăti, în acest sens.

  2. In opinia mea, una dintre cele mai mari greseli pe care o poate face un parinte (si o fac multi !!!) este sa impuna copilului propriile aspiratii si dorinte neimplinite (de ex., mama a visat sa fie dansatoare dar nu a reusit, asa ca inscrie copilul la lectii de balet si insista sa le continue pt a deveni vedeta, chiar daca acesta nu da semne de talent deosebit, sau nu-i place dansul). Prima datorie a parintelui este sa ajute copilul sa-si dezvolte propria personalitate, nu sa-i impuna una conform viziunii parintesti. Chiar daca nu ne place sau nu prea intelegem comportamentul propriului copil (pt ca a mostenit nu stiu ce gena indepartata si nu seamana cu noi…), ca parinti trebuie sa-l lasam sa-si gaseasca propriul drum, sa-si identifice propriile inclinatii, sa-si defineasca propriile aspiratii si vise. Pentru asta, ar fi bine ca in perioada copilariei sa-i oferim o gama cat mai larga de preocupari, pentru a testa diferite variante de petrecere a timpului liber si a descoperi ce ii place mai mult (bineinteles, fara sa-l sufocam cu un program prea incarcat…).
    Un copil bine educat este cel pregatit sa infrunte greutatile si tarele societatii in care traieste. Pt asta, el trebuie sa aiba incredere in sine, sa fie convins ca are propria valoare, care poate fi completata incercand fara frica noi experiente, sa fie incredintat ca are forta necesara pt a-si indeplini aspiratiile si a invinge piedicile ce-i apar in cale. Dar, cum sa faca asta daca noi, ca parinti, am incercat sa-l modelam conform idealului nostru de persoana si nu conform propriei personalitati ? Tot ce am reusi, in acest caz, ar fi sa-i cream un handicap, sa-l fortam sa joace un rol care nu i se potriveste, si in care nu poate crede cu adevarat, pt ca nu este el insusi. O, asta inseamna ca am abdicat de la datoria noastra principala de parinte – aceea de a creste un copil fericit.
    Si inca ceva: eu sunt convinsa ca razvratirea si curiozitatea manifestate de la cea mai frageda varsta sunt dictate de instinctul primar de supravietuire: cum altfel ar putea mica fiinta lipsita de orice avantaje, la inceput, sa se dezvolte si sa se afirme intr-o lume in care ceilalti au toate atuurile si ea nimic? Cum ar putea sa-si dezvolte creierul si sa acumuleze informatii despre lumea in care va trai, fara sa intrebe pe cei care sunt datori sa o apere si s-o spijine – parintii ? Cum ar putea invata sa lupte daca nu ar incerca primele lectii cu cei care nu ar putea s-o raneasca – parintii ?
    Ne laudam ca omul este fiinta cea mai inteligenta, si mult superioara celorlalte animale… Dar, ar trebui sa lasam ingamfarea deoparte si sa studiem mai atent comportamentul animalelor – am avea de invatat multe lectii de viata de la ele, in special in privinta educatiiei copiilor in primii ani de viata: de ex. un pui este incurajat de la primele zile de viata sa inceapa explorarea mediului inconjurator, sub supravegherea parintelui; apoi, in scurt timp, el se harjoneste cu fratii sai, inscenand mici lupte, care sunt de fapt adevarate antrenamente pentru luptele ce va trebui sa le sustina, ca adult. De fapt, tot ce i se intampla in prima perioada de viata (apox. 15% din durata de viata a speciei respective) este un antrenament pt a-l pregati pt viata de adult, cu minimum de complicatii, si foarte eficient… E chiar asa de diferit fata de ceea ce ar trebui sa facem noi pt copii nostri ?

    • Sunt de acord că este o greşeală să-i impui copilului propriile tale aspiraţii, ca şi când ar fi ale lui. În acelaşi timp, cred că ar fi o greşeală cel puţin la fel de mare să nu-i arăţi care este importanţa aspiraţiilor pentru a duce o viaţă bună. Şi pentru asta cred că este util să-i povesteşti despre propriile tale aspiraţii, chiar şi despre cele neîmplinite. Iar în cazul în care le preia şi le transformă în propriile sale visuri, nu este neapărat un lucru rău. Pe parcurs s-ar putea să-şi dea seama că nu sunt ale sale şi să le lase în urmă.
      Cât despre instinctele noastre bune, este o temă interesantă de reflecţie. Poate că voi scrie text despre asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s