Nu închideţi şcolile, e şansa noastră!

A fost odată ca niciodată o ţară preponderent rurală care nu reuşea să iasă din cercul vicios al subdezvoltării din cauză că oamenii acelor locuri nu vedeau rostul investiţiei în educaţie. Carevasăzică, atunci când faci o fabrică de cuie poţi să numeri cuiele, să le cântăreşti, să le foloseşti în gospodărie. Înţelegeau la ce e bună o fabrică de cuie. Surprinzător, înţelegeau şi la ce e bun un spital: te duci când eşti bolnav, te repară dom’ doctor, vii sănătos acasă. Deci, înţelegeau la ce sunt bune spitalele. Dar şcolile? Cum să măsori ce-i bagă în cap copilului profesorul la şcoală? Şi mai avea oamenii aceia o vorbă: că unde-i carte multă e şi prostie multă. Vorbă înţeleaptă, moştenită din bătrâni. Aşa că, hotărât lucru, dacă-i musai să facă şi ei carte, trebuie să facă puţină carte, aşa să nu zică alţii că n-au şi ei parte de carte.

Şi fiindcă orice ţară subdezvoltată este un tărâm al paradoxului, într-o zi oamenii aceia s-au trezit că aveau mai multe şcoli decât copii de şcoală. Au ţinut ei sfat, au socotit şi au găsit de cuviinţă că cel mai înţelept lucru în situaţia disperată a inflaţiei şcolilor este să desfiinţeze acele şcoli. Adică, în satele unde există o şcoală abia renovată în anii trecuţi, dacă nu sunt decât 5 elevi într-o clasă, acea şcoală să fie închisă. Sau eventual transformată în cămin cultural (sau bufet, cum se mai numeşte acest lăcaş în acea ţară).

Şi în acea ţară, aflată undeva într-o margine de împărăţie albastră, un băiat pe nume Gheorghe, care avea pasiunea scrisului pe blog, a pornit o campanie împotriva prostiei. A construit o nouă pagină pe blogul său, a numit-o Nu închideţi şcolile, e şansa noastră! şi a explicat cu cuvintele sale simple că ţara aceea de la margine de împărăţie albastră se află într-o situaţie excepţional de bună. Ideea sa era incredibil de simplă: a face şcoală cu 5 copii într-o clasă poate însemna o situaţie benefică educaţiei. Acei 5 copii vor beneficia de condiţii foarte bune pentru a se dezvolta intelectual, cum rar o societate poate oferi propriilor cetăţeni.

Şi se făcea că în vremea aceea blogul lui Gheorghe era citit sistematic de un învaţat cu mare priză la public şi audienţă de zeci de mii de cititori online. Şi acel învăţat a dus mai departe mesajul lui Gheorghe, publicând la rându-i propriile idei despre necesitatea de a nu închide şcolile din mediul rural. Şi uite aşa, din puţin mult, ideea s-a răspândit viral în rândul celor aproape 7 milioane de utilizatori de internet ai acelei ţări. Şi ca prin minune, în mai puţin de 30 de ani, ţara aceea s-a transformat surprinzător, devenind un etalon în educaţie pentru întreaga împărăţie albastră.

Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat în realitate. E doar o mostră de wishful thinking (greu de tradus în română: singura variantă care îmi vine în minte, stupidă de altfel, e vrabia mălai visează; din cauză de lipsă de educaţie, desigur).

În realitate, toate şcolile, uşor uşor, s-au transformat în cârciumi. Că au citit oamenii acelor locuri despre un autor român cu succes la Paris, că bibliotecile şi cârciumile sunt rodul plictiselii. Atunci de ce să nu intre şi şcolile în aceeaşi categorie?

PS: Cine ghiceşte autorul cu succes la Paris primeşte dreptul de a scrie un text pe blogul lui Gheorghe, la rubrica Food for Thought.

Anunțuri

Un gând despre „Nu închideţi şcolile, e şansa noastră!

  1. Pingback: Zeitgeist Moving Forward

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s