De ce sa nu “legalizăm cărarea”?

Aţi observat ce atracţie irezistibilă exercită drumul cel mai scurt asupra noastră? Cum prin parcuri plimbăreţii aleg mai mereu să o taie pe diagonală, pe cărarea bătătorită de pământ decât să meargă pe aleile oficiale? De ce ne plac scurtăturile şi de ce preferăm adesea ipotenuza celor două catete mi-e greu să spun.

Faţă de acest fenomen există în principiu două strategii de contracarare. Una e să înăspreşti sancţiunile şi să măreşti numărul paznicilor care să te împiedice să mergi pe cărarea neoficială, cealaltă ar fi să “legalizezi cărarea”. Adică să accepţi preferinţa oamenilor şi să o pavezi, transformând-o în “cărare oficială”.

Unde vreau să ajung cu aceste consideraţii? La o discuţie stârnită de tam-tam-ul copiatului la BAC. Cei care se laudă că au înăsprit măsurile de siguranţă şi au prins mai mulţi copii care au încercat să copieze sunt asemenea celor care încearcă să împiedice oamenii să meargă pe drumul mai scurt. O altă strategie, mai inteligentă în opinia mea, e să “legalizezi cărarea”. Adică, să laşi în mod oficial elevii să vină cu orice fel de material ajutător pe care îl consideră potrivit (cu excepţia dispozitivelor de comunicare cu cei din exterior). Şi să construieşti însă altfel subiectele, astfel încât să testezi alte abilităţi decât memoria.

Ca să nu fiu înţeles greşit. Sunt împotriva furtului de orice fel. În acelaşi timp, nu pot să nu remarc faptul că rezolvarea unor probleme de matematică, fizică, chimie sau testarea limbilor străine poate fi făcută cu tabelele de formule şi dicţionarele în faţă. Chiar şi la română, dacă alegi texte originale, care nu au mai fost parcurse în clasă, dar care să testeze abilităţi de gândire şi sensibilitate literară, nu e nicio problemă să laşi elevii să vină cu ce vor ei la examen. Nu aceasta a fost ideea manualelor alternative, la urma urmelor? Ca să nu mai punem accent pe conţinut, ci pe abilităţi şi competenţe, care pot fi exercitate şi declanşate de conţinuturi dintre cele mai diverse (eventual din literatura universală, care oferă exemple mai reprezentative decât cele autohtone)?

Anunțuri

15 gânduri despre „De ce sa nu “legalizăm cărarea”?

  1. Ca să nuanţez un pic afirmaţia care a stârnit neîncrederea ta, consider că există foarte puţine cazuri în care există justificări pentru furt. Foarte puţine. Şi nu este cazul BAC-ului. Şi da, am fost dintre aceia care nu au copiat nici la BAC.

    Miza acestui text, în pofida aparenţelor, nu este despre furt. Ci despre ce anume vrem să transmitem în procesul educaţional şi apoi să evaluăm. Să presupunem că vrem să dezvoltăm abilitatea de a gândi critic, reflexiv şi a produce argumente. În acest caz, putem pleca de la orice text semnificativ şi să solicităm elevilor să argumenteze pro sau contra. În ce fel poate cineva să copieze la o asemenea cerinţă?

    Sau să ne gândim la o situaţie reală, cu care se poate confrunta o persoană care vrea să devină traducător autorizat: merge la ministerul culturii şi trece o probă la limba străină. Şi i se permite accesul în sală cu un dicţionar sau o carte de gramatică. De ce BAC-ul ar trebui să fie mai restrictiv decât cazul unuia care va face traduceri autorizate?

    • As fi curioasa sa stiu care ar putea fi cazurile in care furtul este justificat.

      Atita timp cit exista monopol de stat in educatie, ceea ce doresti tu nu va fi posibil niciodata.

      • Îmi vin în minte două posibile situaţii, în care pot fi acceptate justificări pentru furt: când împiedică un alt lucru mai grav (de pildă, o crimă) sau atunci când este vorba de inocenţa făptaşului (invariant gândul mă duce la povestea din copilărie cu furtul cireşelor).

        Faptul că poate fi justificat furtul (sau alte lucruri precum ameninţarea cu tortura sau violenţa fizică, etc.) în anumite cazuri nu înseamnă că este corect sau moral. Ci doar că există circumstanţe atenuante, care ar trebui să ne determine să analizăm cu atenţie înainte de a acuza.

        A fost un caz mediatizat în urmă cu câţiva ani în Germania, în care un anchetator a ameninţat cu tortura un presupus răpitor al unui copil. Sub presiunea ameninţării acesta a cedat psihic şi astfel a fost salvat copilul. Acesta este un gen de situaţie în care ameninţarea cu tortura este pe deplin justificată.

        Pot să imaginez un exemplu şi în cazul furtului. Dacă avem convingerea că o persoană este pe punctul de a declanşa cu ajutorul unui telefon mobil un dispozitiv exploziv, există suficiente argumente pentru a face tot posibilul să-i furăm telefonul. Mergând mai departe cu imaginaţia, putem avea justificări foarte bune să nu recunoaştem în faţa autorităţilor furtul cu bune intenţii, dat fiind că nu avem încredere că acestea au capacitatea de a ne proteja de răzbunarea grupării criminale implicate.

        Acest gen de situaţii am avut în minte.

  2. Nu. La şcoală ar trebui să mergi nu doar pentru a acumula cunoştinţe sau abilităţi, ci şi pentru a învăţa ce înseamnă onestitate intelectuală. Nu poţi să furi ca să înveţi să fii onest, nu?

  3. Impozit, buget alocat educaţiei şi furt sunt chestiuni distincte.
    Din nou revin. Discuţia nu este despre furt (sub forma copiatului sau în altă variantă), ci despre ce ar trebui să transmitem copiilor în şcoală (privată sau publică, nu contează) şi cum ar trebui să-i testăm la examene.

    • Doar pentru ca statul fura, nu inseamna ca furtul este moral. Apoi foarte putini oameni platesc destule taxe pentru a acoperi cit costa „educatia” unui copil.

      Exact, ce le transmitem copiilor nostri in scoala? Ca este bine sa furi banii altora atita timp ei se folosesc de ei?

      Cum ar trebui sa-i testam la examene? Nu ii invatam ce sa gindeasca, bazat pe ceea ce statul decide ca trebuie sa gindeasca? Unde este libertatea intelectuala?

      • Mai întâi întreabă-te dacă mai există intelectualitate în școlile din România. Poate mai găsim, dar îți garantez că într-o foarte mică măsură. Eu am terminat anul acesta liceul și știu destul de bine ce înseamnă învățământ: am fost ultima generație care a dat examen de capacitate (la Limba și Literatura Română, Matematică și Istorie), probele orale si cea sportivă la examenul de Bacalaureat care creșteau mediile nu au mai fost notate, ci s-au obținut calificative. Nu este neapărat vorba de faptul că aleșii Țării fură, ci de faptul că elevii nu sunt interesați. Și asta datorită sistemului de valori false care le sunt imputate acasă sau în cine știe ce baruri. Țara noastră duce lipsă de oameni intelectuali, care ori iau drumul străinătății, ori rămân aici unde sunt batjocoriți de copii primarului din Deta (asta ca să dau un exemplu printre multe altele). În momentul în care nu sunt interesați, ai 4-5 ore pe săptămâna cu ei la clasă, îți garantez că îți piere pofta de a încerca să educi.

      • Este foarte important de stiut ca alesii tarii fura, pentru ca asta ii invata pe copii. Atita timp cit eu ma folosesc de banii furati, furtul este bun, nu?

        Sistemul de valori este invatat la scoala, cind statul iti spune ce sa faci si ce sa gindesti timp de 20 de ani. Tara noastra duce lipsa de intelectuali pentru ca statul nu vrea intelectuali ci roboti indoctrinati.

  4. Îţi răspund folosind unul din citatele de Goethe din paginile tale, „Înălţimile nu se pot urca decât pe căi ocolite; drumurile drepte de la un loc la altul sunt numai în câmpie.”
    Revenind, degeaba sunt înăsprite regulile examinării, dacă abia acum, pentru prima oară, elevii sunt puşi să gândească. Poate că nu ar fi copiat dacă nu ar fi avut deja acestă abilitate însuşită şi îndelung perfecţionată, dacă nu s-ar fi gândit niciodată că un examen se poate trece şi altfel decăt pregătindu-te pentru el, ci l-ar fi privit ca pe o încheiere firească a unei perioade de pregătire (care pregătire, totuşi?). Nu cred deloc că un examen mai greu produce elevi sau studenţi mai bine pregătiţi. Pregătirea mai bună nu o obţii sub ameninţarea examenului, trebuie să vină de altundeva.
    Măsura aceasta de a-i prinde pe cei ce copiază poate fi benefică doar anterograd: dacă va funcţiona la fel şi anul viitor, şi peste doi ani şi tot aşa, va creea conştiinţa necesităţii pregătirii. Doar atât poate face. Şi nu pentru generaţia actuală, care e deja compromisă, ci pentru cei ce vor veni. Cum spuneai cândva, o politică de educaţie se face pe termen lung şi are nevoie de continuitate.
    Însă, probabil ca lucrurile nu vor sta aşa. Vor veni alţii, vor aduce alte idei, radicale din nefericire, apoi alţii, cu alte idei radicale… Şi să nu uităm de presiunea universităţilor, care, fără absolvenţi de liceu, ar trebui şi ele să ia nişte măsuri radicale.

    Cred că răspunsul meu nu e decât un comentariu, întrebarea ta era alta. Răspunsul scurt e evident: flexibilitate. Răspunsul lung e cam greu, pentru că reiterezi tema drumului drept şi a căii ocolite, la care găseşti adepţi înverşunaţi în ambele tabere şi la care eu nu ştiu să răspund.

  5. Şi eu am rezerve faţă de posibilitatea progreselor în educaţie în şcolile din România. Sunt câteva cercuri vicioase din care e destul de greu de ieşit. Monopolul statului asupra educaţiei complică şi mai mult lucrurile.
    Există însă, din fericire, căi ocolite. Există acest mediu incredibil al netului, care va schimba lucrurile atât în domeniul afacerilor, cât şi al educaţiei. Oferă maximă flexibilitate şi libertate de exprimare. Nimeni nu ne împiedică să conversăm pe bloguri. Poate în cele din urmă schimbăm ceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s