Hermann Hesse – Ultima vară a lui Klingsor – Un autoportret găsit

Mi-e foarte greu să scriu despre Hermann Hesse și scrierile sale. Îmi sunt atât de familiare. Ca să vorbesc cu rost despre Hesse și scrierile sale ar trebui să fiu capabil de redactarea unei fine autobiografii. Atât de familiare mi se par scrierile sale.

Știa că acesta este autoportretul lui Klingsor. El, cel care constant era asaltat de sentimente amestecate, acum nu avea niciun dubiu. Acesta era autoportretul lui Klingsor. Desigur, nu era pictat de Klingsor. Acela fusese distrus cu multă vreme în urmă. Îl cumpărase o femeie cu ochi triști, elegantă, care nu privea niciodată în jos. La câteva săptămâni după ce l-a agățat pe peretele cel mare al dormitorului său l-a sfâșiat cu un cuțit de bucătărie și apoi i-a dat foc. Unii spun că tensiunea ce emana din acel tablou era imposibil de suportat. Femeia a cedat pentru că, de fapt, nimeni n-ar fi rezistat privirii acelui tablou. Sunt alții care se minunează și azi că frumoasa femeie a rezistat câteva săptămâni cu tabloul în casă. Psihologi din cele mai renumite școli ale Vestului erau deja de părere că nimeni nu poate rezista mai mult de patru zile în casă cu acel tablou. Unii sunt de părere că tînăra doamnă își propusese să distrugă cel mai drag lucru pe care îl avea în casă. Ca să scape o dată pentru totdeauna de sentimentul apăsător că timpul trece, fără ca ea să-l poată opri. Fără ca ea să poată face nimic. Doar frica de timpul care trece poate să dea cuiva o forță atât de mare încât să fie capabil de a distruge tabloul lui Klingsor. Sunt și oameni care povestesc că femeia nici nu a ieșit din casă în cele câteva săptămâni. Autoportretul te obliga să-l privești. Ca o melodie divină, prea scurtă, pe care o pui pe repeat, ca să nu știi când începe și când se termină. Ca un Air de Bach.

Desigur, acesta era autoportretul lui Klingsor. Nu știa cine îl pictase. Îl găsise într-un vechi magazin de vechituri. Întors cu fața spre perete, ca și când bătrânul bărbos care vindea acolo nu dorea nici să-l vadă, dar nici să-l vândă. Un tablou forte-piano, în care se îngrămădeau mii de chipuri, zeci de îndoieli, sute de contraste simultane și sentimente amestecate. Era cu siguranță pictat de un pictor tânăr. Fără îndoială, era o persoană tânără, care știa că nu mai are timp. Care a înțeles că mai are doar foarte puțin timp la dispoziție. Că aceasta este ultima vară. Senzația puternică de ultima vară l-a cuprins de îndată ce a întors tabloul cu fața spre el. Deși pentru un ochi neexersat părea doar un banal peisaj de iarnă el știa că acesta este autoportretul pe care îl căutase de zeci de ani.

Era, fără doar și poate, un tablou neterminat. O zăpadă sclipitoare în prim-plan, o pădure întunecată în fundal, un petic albastru de cer mic în colțul din dreapta sus. Și câteva frunze de culoarea lunii octombrie într-o zonă de munte bătrân și tocit. Atât se distingea din acest autoportret. Da, cu siguranță un autoportret. Autoportretul lui Klingsor: o figură pictată ca un peisaj, părul amintind de frunze și coajă de copac, găvanele ochilor precum scobituri în stâncă – ei spun că această pictură amintește de natură atât cât o creastă muntoasă amintește de un chip de om, atât cât o creangă de copac amintește de mâini și picioare, doar de departe, ca o pildă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s