Binele ne aparține, răul ne este străin.
Am citit în urmă cu câteva minute o pildă despre jignirea prietenului și imposibilitatea de a obține iertarea altfel decât prin bunăvoința acestuia. Altfel spus, odată un rău făcut, acesta scapă de sub controlul nostru. Indiferent cât ne vom strădui să îndreptăm greșeala, decizia finală va aparține altcuiva, în cazul de față prietenului nostru. Nu putem singuri să ne iertăm pentru răul făcut, suntem la mila greșiților noștri. Doar ei pot să ne ierte.
Inevitabil, gândul meu a mers mai departe. Cum stau lucrurile cu lucrurile bune pe care le facem? Cred că veți fi de acord cu mine: lucrurile bune, odată făcute, nu depind de bunăvoința celorlalți. Ele stau doar în puterea noastră. Ne aparțin. Chiar dacă cel pe care îl ajutăm e nerecunoscător, acest fapt nu diminuează cu nimic fapta noastră. Aceasta ne aparține și ne bucură. Ne aduce satisfacție indiferent de reacția celorlalți. A face binele este, așadar, în natura noastră. Și ne ajută să fim liberi. Căci libertate se numește aceea în care totul depinde doar de voința noastră și nu de a altora.
Așadar, Binele ne aparține, răul ne este străin. Binele înseamnă libertate, răul servitute.
Nu e chiar o demonstrație matematică, dar cred că ar trebui să îndemne la reflecție.
exoligu 
E o problema inca de la definitie 🙂 De unde stii in ce consta binele altcuiva?
Cred ca relatia de interdependenta se pastreaza si in cazul binelui. E cam greu sa faci bine cuiva care nu vrea acest lucru.
Exemplu…vezi un cersetor pe strada destul de slabutz. Crezi ca ii faci un bine daca ii cumperi un covrig cu mac. Il cumperi. Il dai. Cersetorul nu poate vorbi. A inghetat in aerul rece din februarie. Nu iti poate spune ca are o intoleranta la mac. 🙂 Il ajuti sa manance covrigul cu mac (in mintea ta crezi ca nu poate nici sa tina covrigul in mana in ce stare este asa ca ajutorul tau este mai mult decat necesar). Tu pleci linistit, „liber” (caci intr-adevar chiar a depins in totalitate doar de vointa ta), iar cersetorul moare (ca urmare a intolerantei la mac).
E o fortare stiu, dar…
In alta ordine de idei …conceptul asta ca binele apartine doar celui care il face nu rezoneaza chiar asa bine (pe timpul comunismului parca ne spunea cineva in ce consta binele pentru fiecare).
Pana la urma ti-ai atins scopul…reflectia
Sunt de acord că nu întotdeauna poți ști ce înseamnă bine pentru celălalt. De asemenea, pot să-mi imaginez ușor că un bine făcut cu forța poate fi un mare rău. Bunele intenții uneori pot fi păguboase, corect. Dar în același timp sunt de părere că trebuie să ne dorim să facem binele față de semenii noștri. Sincer. Și nu ca o mască pentru a justifica subjugarea lor. Cel mai simplu ar fi să acționăm față de alții cum am dori ca aceștia să acționeze față de noi.
Deschiderea față de ceilalți și intenția sinceră de a face binele ne aparține. În sensul că nu depinde de ceilalți. Și ne încarcă cu gânduri și sentimente bune. Așa aș reformula acum, în lumina comentariului tău.
PS: exemplul cu intoleranța la mac nu mi se pare deloc deplasat 🙂
era o vorba a unui intelept…trateaza pe „celalalt” ca pe casa ta
🙂
In definitiv totul e subiectiv si egoist. Facem bine sperand si crezand ca definitia binelui pentru noi se aplica si altora. Ceea ce de multe ori e gresit. Si chiar daca faci binele intr-un mod absolut altruist, nesperand neaparat la o reactie pozitiva, te frustreaza putin atunci cand reactia e de respingere, de ignorare completa a faptei tale bune. De exemplu, vezi un catel pe strada, care, prin aspectul lui pricajit si infometat, iti trezeste mila. Fugi repede la magazin, ii cumperi o conserva de carne (care, dupa ce o deschizi, miroase atat de bine incat ai manca-o tu, atunci si acolo) si i-o dai mititelului care, dupa ce o miroase sceptic, intoarce spatele si pleaca parca lezat de calitatea indoielnica a conservei. Pai nu te enervezi? Mai cumperi conserve de carne pentru catei? Nu… poate doar boabe pedigree 🙂
Subiectiv, da. A face binele depinde de context. Și uneori, poți fi frustrat de reacția primită. Pornirea de a fi atent la celălalt și de a face binele (sau cel puțin de a te strădui să nu provoci răul) e totuși independentă de context. Depinde doar de cel care alege să trăiască astfel.
Dar nu totul e egoism. După mintea mea, maturizarea personală înseamnă, în cele din urmă, tocmai renunțarea la egoism. Categoric, această renunțare nu e lucru ușor. Dar e singura cale către o viață cu adevărat bună.
prima parte a raspunsului e kantian de-a dreptul
a doua inca nu m-am hotarat unde sa o incadrez
PS exoligu …imi pare cunoscut exemplul cu conserva de carne si catelul 🙂 frumos ar fi fost sa dai si tu un contraexemplu sau macar o experienta asemanatoare pe care sa incerci sa il/o interpretezi