Întâlniri ratate

Nu era nici cald, nici frig. Doar vânt. Un vânt nordic și tăios. Straniu era că îi împingea pe cei doi unul spre altul. Ea, îmbrăcată aproape total în negru, cu ochi incredibil de triști, pășea încet către trecerea de pietoni. El mergea cu capul plecat, dar demn, părând să nu aibă o direcție clar definită.

Vântul s-a înfuriat și mai tare și a dărâmat câteva manechine expuse în fața unui magazin de cartier. Bărbatul a devenit atent. A privit scurt spre manechine, apoi a zărit femeia.

S-a oprit și i-a spus, direct, blând și ferm în același timp, că e frumoasă (sau că are ochi frumoși, la urma urmei e greu să prinzi toate șoaptele stradale pe un așa vânt). Ea s-a făcut că nu înțelege și i-a arătat manechinele dărâmate de vânt.

Fiecare și-a continuat drumul, împinși de vânt, sau poate de spaime mai tăioase decât vântul cel aspru, fără să privească înapoi.

Am rămas privindu-i, pe rând, pe cei doi. Nu știu de ce, dar m-a încercat o grozavă părere de rău. Nici acum nu știu exact de ce. La urma urmei n-a fost decât o frântură dintr-o absurdă conversație urbană. Simt însă că întâlnirea lor ar fi trebuit să producă alte consecințe.

Anunțuri

2 gânduri despre „Întâlniri ratate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s