Alberto Vazquez-Figueroa – Tuareg – Drama înrădăcinării

Drama tuaregului Gacel Sayah e o dramă pe dos față de ce trăim zilnic. Pentru a înțelege drama înrădăcinării pe care o trăiește personajul romantic imaginat de Figueroa ar fi util să o comparăm cu drama dezrădăcinării occidentale actuale. Cu speranța că vom pricepe ceva despre plus infinit prin raportare la minus infinit.

Pierderea identității într-o lume care se mișcă prea haotic și în care vântul reinventării personale își schimbă direcția încontinuu (transformându-ne în baloane de la petreceri de copii, purtate de vânt, prin ploaie, rostogolite pe trotuare murdare și pământ fără iarbă, în căutarea unui spin izbăvitor) – iată drama dezrădăcinării. Gacel pornește însă pe drumul fără întoarcere al păstrării libertății și identității cu orice preț și stârnește, în drumul său prin deșert, drama cu sens opus, drama înrădăcinării. Gacel e liber și mândru de ceea ce este. Nu poate să înțeleagă cum un om ar putea să trăiască fără să fie liber și mândru de propria identitate. E precum un copac secular ce-și trage seva din tradiții milenare. Bucuros de înlemnirea lui în lumea sa, printre dunele sale, în singurătatea sa.

Dacă lui Gacel îi pui în primejdie tradițiile care îi conferă identitate, este ca și când i-ai amputa rădăcinile. Drama lui Gacel al lui Figueroa este drama unei voințe incredibile de a lupta pentru a-și păstra identitatea.

Tuaregul lui Figueroa este un roman rotund, cu un final eroic, precum într-o simfonie tragică. Povestea țesută în jurul eroului Gacel (care mă duce inevitabil cu gândul spre îndrăgitul Winnetou care mi-a fermecat copilăria) este construită cu migală și atenție la motive care se repetă precum poveștile tuaregilor spuse iar și iar în fiecare seară, în spatele unei căni îndulcite de ceai fierbinte. Farmecul intrigii imaginate de Figueroa este depășit doar de descrierile sale. Care-ți creează o sete nebună de libertate, pustiu, de plâns morții de demult sau de dragoste noaptea pe dune.

Și plânse pentru ei. Pentru prima dată de când se știa, Gacel Sayah plângea pentru cineva, și cu toate că își dădea seama că era stupid și absurd să-i plângă pe cei ce muriseră de atâta amar de vreme, văzându-i acolo, în fața lui, și înțelegând imensa disperare a ultimelor lor clipe, tăria lui de caracter cedă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s