Leadership, inocenţă periclitată

Vădit, drumul lui, prestabilit, era să ajungă pretutindeni în elită, ca de la sine şi fără eforturi, să întâlnească prietenii admirative şi protectori sus-puşi, drumul lui era să nu poată rămâne în umbră la baza ierarhiei, ci să se apropie necontenit de vârful acesteia. Avea să fie nu un subaltern şi un erudit rămas în voia lui, ci un stăpân. Faptul că observase aceasta mai târziu decât alţii cu o situaţie similară îi dădea acel indescriptibil plus de farmec, acea nevinovăţie de care vorbeam. Dar de ce observase el cum stau lucrurile aşa de târziu şi cu aşa nemulţumire? Deoarece nu năzuise deloc la toate acestea şi nu le dorea, deoarece nu simţea nevoia să stăpânească, nu-i făcea plăcere să dea porunci, deoarece îl tenta mai mult o viaţă contemplativă decât una activă şi ar fi fost mulţumit să rămână încă vreo câţiva ani, dacă nu toată viaţa, un cercetător neluat în seamă, un pelerin plin de curiozitate şi pios prin ţara sfântă a trecutului, prin catedralele muzicii, grădinile şi pădurile mitologiei, limbilor şi ideilor. Acum, când se vedea împins fără cruţare în vita activa, simţea în juru-i, cu mult mai intens decât înainte, tensiunilei setei de a parveni, ale spiritului de concurenţă, ale ambiţiei, îşi dădea seama că inocenţa lui e periclitată şi nu şi-o va mai putea păstra.

Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă (1943)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s