Cum ajung în Thasos și de ce ?

Cel mai scurt drum din București în Thasos este clasicul drum prin Giurgiu-Ruse (nu e cazul să vă speriați așa tare de coada de peste pod). În 10-12 ore, în funcție de cât de tare mergeți și de numărul de opriri, respirați deja aerul cu miros de măsline din Thasos.

De îndată ce treceți Dunărea opriți și luați rogvinetă pentru drumurile bulgărești. Apoi porniți pe drumul E85 către Veliko Tărnovo. Alegeți drumul 5, către Gabrovo. De aici continuați spre Kazanluk (o să aveți parte de niște serpentine în apropiere de Șipka). Reintrați pe E85 către Stara Zagora. Urmează Dimitrovgrad și Haskovo. Apoi Kardzali. Căutați indicatorul de Momchilgrad și apoi mergeți glonț spre punctul de trecere a frontierei cu Grecia, la Makaza (e drum nou, se merge foarte bine; atenție însă la marcaje; deși e linie discontinuă sunt curbe cu vizibilitate foarte scăzută).

În Grecia nu e nevoie de rovignetă. Așa că mergeți fără grijă spre Komotini. Ieșiți spre autostradă înspre Xanthi/Kavala (aici trebuie să recunosc, ne-am rătăcit un pic; noroc cu un biciclist grec ce ne-a fost antemergător vreo 2 kilometri și ne-a scos pe drumul cel bun; mulțumiri încă o dată). Autostrada vă costă 2,5 euro. Ieșiți către Crysoupoli și de aici direct în sud către Keramoti. De unde luați feribotul și în jumătate de oră sunteți în Thasos (costă aproximativ 30 euro, în funcție de mașină și numărul de persoane).

DSCN3385

Începe relaxarea. Pentru că asta înseamnă insula Thasos: o relaxantă și revigorantă vacanță la Marea Egee.

Să începem cu plajele. Recomand în primul rând Aliki, un golf de vis, cu apă incredibil de limpede și calmă, cu taverne unde se mănâncă foarte bine, cu un aer superb, care nu e niciodată sufocant. Perfect pentru înot.

DSCN3502

DSCN3518

DSCN3522

DSCN3555

Apoi, incredibila Marble Beach (praful de marmură reflectă lumina ireal). Dacă țineți la mașină alegeți drumul din orășelul Thasos, nu cel din Panagia, peste munte.

DSCN3397

Nu neglijați plimbarea prin satul Limenaria. Vă puteți orienta după biserica din acest loc, ce se vede din depărtare.

DSCN3405

Dacă mergeți la Giola, săritul de pe stânci va deveni molipsitor. Drumul e foarte greu. Nu am avut curaj să intrăm cu mașina. Dar am dat peste un italian curajos care, pentru 2 euro, te ducea cu jeep-ul său american. Și avea și chef de stat la povești pe drum.

DSCN3577

Și o ultimă recomandare. Sculați-vă devreme. Și savurați cafeaua pe terasă alături de cei dragi. N-ar strica să încercați o dulceață de piersici sau o miere de pin (insula e plină de pini). Dacă vreți fructe proaspete, trebuie neapărat să gustați cireșele de Thasos. O să vedeți de ce.

DSCN3432

DSCN3443
Photo credit: Mihai Scarlat

Ziua drapelului

Curios din fire cum sunt, am vrut să aflu povestea Zilei Drapelului. Și s-o împărtășesc cu cititorii mei. Care, curioși și ei din fire, s-au întrebat ce-i cu steagurile prin oraș.

Ce sărbătorim noi la 26 iunie ? Acum o să știți și voi. E ziua când guvernul revoluționar de la 1848, după ce l-a forțat pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice, a proclamat un prim decret, referitor la drapelul tuturor românilor, cu cele trei culori, roșu, galben și albastru.

DSCN3062
Photo credit: Mihai Scarlat

Impulsul de a zbura la mare înălțime

Am dat peste un citat și n-am putut să nu-l public pe exoligu:

One can never consent to creep when one feels an impulse to soar. (Helen Keller)

Adică,

Nimeni nu trebuie să accepte să se târască, dacă simte un impuls de a zbura la mare înălțime.

A simți impulsul ăsta, de zbor la mare altitudine, înseamnă, la urma urmei, a fi un neadaptat. Dar un neadaptat la o realitate care ar merita modificată nu luată ca reper de adaptare.

Tot ce știu e că, pentru mine, adaptarea nu e o soluție. Zborul la mare altitudine, da.

Fricile noastre, văzute ca oportunități

Există cel puțin două valori contrare care ghidează comportamentul oamenilor:

    1.nevoia de securitate/cunoscut/confort
    2.nevoia de varietate/schimbare/noutate

Creierul nostru este capabil, cred eu, să le folosească pe ambele în mod zilnic. Manifestă însă o înclinație mai mare spre conservarea propriei ființe, consolidarea securității, direcționarea către situații cunoscute.

În momentele în care se manifestă cel de-al doilea principiu, al alegerii schimbării și varietății, rețeaua neuronală responsabilă de securitate și confort transmite niște semnale foarte puternice de revenire pe vechiul făgaș. Apar fricile. Și apoi raționalizările. Care sunt păcăleli ale creierului de nivel unu, creierul iubitor de securitate.

Fricile sunt oportunități. Ne anunță că acolo va avea loc o păcăleală. O raționalizare a creierului de nivel unu, cel care favorizează siguranța în detrimentul schimbării (și poate al libertății).

Când apar fricile trebuie să acționăm. Să fim curajoși. Să forțăm creierul de nivel unu să lase spațiu de manevră creierului de nivel doi. Avem șansa să învingem fricile și raționalizările și să trecem la alt nivel de dezvoltare.

Fricile pot fi dușmanul nostru. Dar pot fi și incredibile oportunități de a acționa contra păcălelilor propriului creier.

Fricile învinse ne garantează progresul psihic. Acesta este punctul meu de vedere. Probabil că nu este foarte original, dar cu siguranță va găsi destui oameni care să îl considere bun de folosit în viața de zi cu zi. Mai ales aceia care vor să progreseze mental. Să fie puternici. Să ducă o viață bună.

Milan Kundera – The Unbearable Lightness of Being – A novel about a completely selfless and unconditional love

When I finished Kundera’s most famous book, The Unbearable Lightness of Being, I felt an unstoppable urge to read it again. This book is like good music; you want to listen to it again and again. I must confess, with no other book I felt such a need to repeat the act of reading as soon as I finished it.

Love affairs, betrayals, different world views, misunderstandings, successive failures, confrontation with the absurdity of communism – all wrapped up in a captivating story, with multiple time dimensions, complicated by various combinations of romances between characters who meet one another in various contexts.

There are so many keys to understand Kundera’s book. The understanding depends on how many and various are the life experiences of the readers.

Now, I suggest one particular key: a completely selfless and unconditional love. Within the Czech writer’s book, the first contact with the unconditional love is when Tomas perceived Tereza as an abandoned baby in a wicker basket. She appeared out of nowhere in his life. And he understood that he couldn’t live without her. All he could do was to love her.

This unconditional love becomes one of the milestones of Tomas complicated life. He gives up everything and follows this amazing unconditional love for the rest of his life.

In the end of the novel, unexpectedly, the reader experiences again another form of unconditional love. Somehow, this love is even more impressive. Just pay attention to the moment when their dog, Karenin, dies.

It is a completely selfless love: Tereza did not want anything of Karenin; she did not ever ask him to love her back. Nor had she ever asked herself the questions that plague human couples: Does he love me? Does he love anyone more than me? Does he love me more than I love him? Perhaps all the questions we ask of love, to measure, test, probe, and save it, have the additional effect of cutting it short. Perhaps the reason we are unable to love is that we yearn to be loved, that is, we demand something (love) from our partner instead of delivering ourselves up to him demand-free and asking for nothing, but his company.

DSCN1716
Photo credit: Mihai Scarlat

Milan Kundera – The Joke – The intolerance to irony is the mark of totalitarianism

I think the name of the novel, The Joke, is carefully chosen. The Czech writer Milan Kundera’s novel hits the right nail on the head: to my mind, one of the easiest ways to test whether a political regime is moving towards totalitarianism is to pay attention to the degree of intolerance to irony. An authoritarian and repressive regime develops a chronic phobia to irony. Because humor is, after all, a solid guarantee for the independent thinking and spirituality and, therefore, any form of totalitarianism seeks to repress it.

Kundera’s book is worth reading, nevertheless. It is worth reading not just to have an idea about the similarities between different forms of communism, specific of different countries in Eastern and Central Europe (in my case between Romania and Czechoslovakia) or about the changes within the communist system over a generation (the ’60s meant something else than the ’40s). The Joke is worth reading, among other things, for the exemplary way in which illustrates the idea of dependency of one person on a certain context of living.

We are different in different contexts of life. Under different circumstances or when living among other people we transform ourselves. We think we know well a person. And, in the end, we discover that we don’t know anything about him/her. Because we only can have a vague idea of what that man/woman represents; we know that person in a single narrative context. Even when a big love is at stake, the possibility of knowing a person remains dependent on a certain context. When the context has changed, the person has transformed into a stranger to us. From this perspective, relevant in Kundera’s book is the love stories between Ludvik and Lucia and between Kostka and Lucia.

The weird Kostka meant a lot to her; he knew her better and he knew better how to love her: she trusted him completely; not me, him; … And yet, in order to make love to her (and I desperately wanted her body) suffice it was to understand her, to love her not only for her feelings directed towards me, but for those things that had nothing to do with me. … Kostka, nevertheless, knew Lucia and he knew, of course, a lot of things about her. And yet, there was one thing he missed. And this thing was the essential one. … and if she kept secret this thing from Kostka, if she kept secret from Kostka our six months of pure love, full of tenderness and sweetness, it means that he don’t know her either.

Gândesc cu mintea mea. Și nu e pleonasm!

Un articol interesant despre pleonasme frecvent folosite în limba română m-a pus pe gânduri. Dacă ”a auzi cu urechile tale” și ”a vedea cu ochii tăi” sunt pleonasme, atunci și ”a gândi cu mintea ta” este pleonasm?

Răspunsul meu e nu. Pentru că sunt prea mulți oameni care nu gândesc cu mintea lor. Fac inferențe, judecă critic, exprimă opinii, fac evaluări, calculează. Dar folosesc modele mentale adânc înrădăcinate în forma lor de viață. Modele mentale pe care nu le pun nicicând la îndoială. Adică, nu sunt proști, gândesc, dar nu cu mintea lor. Nu reușesc să iasă din interiorul propriilor prejudecăți și structuri mentale prefabricate. Le lipsește curajul de a gândi până la capăt cu propria minte.

a-DSCN2660

Și dacă nu mă credeți vă spun doar atât:
Ce ne est pas un arbre.

Roma, cu R de la Romantism

Pentru că ultima postare din 2014 a fost dintr-o cafenea din București, cu aromă de Italia, prima postare din 2015 trebuia să fie din Roma 🙂

Roma, eterna cetate a iubirii, merită văzută așa: împreună cu persoana iubită, cu timp pentru admirat piețele publice pline de istorie, cu tihnă pentru a savura o masă bună și o conversație de calitate într-un restaurant (de preferat să fie o afacere de familie; acolo veți fi tratați nu ca turiști, ci ca oaspeți în casa proprietarului – recomand călduros Nonna Betta, în cartierul evreiesc, și Osteria su Nuraghe, pe Via Imperia, cu profil sardinian).

a-DSCN2290

a-DSCN2483

a-DSCN2505

a-DSCN2254