Alberto Vazquez-Figueroa – Tuareg – Drama înrădăcinării

Drama tuaregului Gacel Sayah e o dramă pe dos față de ce trăim zilnic. Pentru a înțelege drama înrădăcinării pe care o trăiește personajul romantic imaginat de Figueroa ar fi util să o comparăm cu drama dezrădăcinării occidentale actuale. Cu speranța că vom pricepe ceva despre plus infinit prin raportare la minus infinit.

Milan Kundera – Insuportabila ușurătate a ființei – Roman cu iubiri, trădări și o dragoste dezinteresată, de cățel

Când am terminat Insuportabila ușurătate a ființei am simțit un imbold de neoprit de a o citi din nou. Așa cum pui din nou un disc cu muzică bună, imediat ce s-a terminat, ca să-l mai asculți încă o dată. Cu nici o altă carte n-am avut așa o nevoie de a repeta actul lecturii imediat ce a luat sfârșit.

Iubire, trădare, percepții diferite asupra lumii și vieții, neînțelegeri, renunțări, căderi succesive pe plan profesional, confruntarea cu absurdul comunismului – amestecate toate într-o intrigă captivantă, răsucită după mai multe axe temporale, complicată de diverse combinații de idile între personaje care se întâlnesc și reîntâlnesc în contexte diferite.

Milan Kundera – Iubiri caraghioase – Călătorie spre centrul umanului

Sunt șapte nuvele cu cel puțin șapte iubiri serioase. Caraghioslâcul apare din cauza nebuniei oamenilor. Care nu știu să se joace iubind, care năvălesc asupra vieții altora cu bocancii lipsei de umor, care sunt orbiți de gelozii, care sunt blocați de credințe sau de răutatea binevoitoare a vecinilor.

Iuri Trifonov – Casa de pe chei – Despre cei veșnic blocați la răspântie

După cum spunea un vechi prieten, cărțile au o proprietate uimitoare: îți cad în mână. Câteodată, pe neașteptate, o carte îți pică în mână, îți atrage atenția și nu poți decât s-o citești.

Așa a fost cazul și cu Casa de pe chei a lui Iuri Trifonov. Am deschis-o și m-a convins de la bun început, cu primele rânduri. Casa de pe chei are structura unei compoziții muzicale.

Milan Kundera – Gluma – Intoleranța la ironie e semnul totalitarismului

Numele romanului nu e deloc întâmplător; Gluma scriitorului ceh Milan Kundera pune punctul pe i: una dintre cele mai la îndemână modalități de a testa dacă un regim se îndreaptă către totalitarism e să măsurăm gradul de intoleranță la ironie. Un regim represiv și autoritar dezvoltă o cronică fobie la ironie. Umorul este, până la urmă, garanția independenței spirituale, și de aceea orice formă de totalitarism caută să-l reprime.

Knut Hamsun – Foamea – Scrisul sau viața

Mi-am căutat o bucățică de lemn pentru mestecat și m-am așezat din nou la masă ca să scriu.

Am reușit cu mare greutate să construiesc câteva propoziții scurte, câteva zeci de cuvinte ca vai de ele, pe care mi le-am smuls cu greu ca să înaintez cât de cât. Apoi m-am oprit; capul mi se golise, nu mai eram în stare de nimic.

Unii scriu din plăcere. Alții, din obișnuință. Sau pentru că au talent și au gustat succesul. Cunosc și oameni care scriu pentru că asta le oferă un sentiment de libertate. Alții scriu de ciudă. Pentru unii e o spovedanie. Din când în când dai peste unii care scriu doar pentru că e la modă să scrii.

Hermann Hesse – Călătoria spre Soare-Răsare – Imposibila istorie

Cum istorisești ceva ce nu se poate povesti ?! Acesta-i paradoxul pe care îl rezolvă Hesse în multe dintre lucrările sale. Hesse are o soluție personală: creează o poveste despre imposibilitatea poveștii și astfel ne aduce aproape de esența a ceea ce voia să ne transmită. E un fel de dublă negație.

Binele ne aparține

Binele ne aparține, răul ne este străin.

Am citit în urmă cu câteva minute o pildă despre jignirea prietenului și imposibilitatea de a obține iertarea altfel decât prin bunăvoința acestuia. Altfel spus, odată un rău făcut, acesta scapă de sub controlul nostru. Indiferent cât ne vom strădui să îndreptăm greșeala, decizia finală va aparține altcuiva, în cazul de față prietenului nostru. Nu putem singuri să ne iertăm pentru răul făcut, suntem la mila greșiților noștri. Doar ei pot să ne ierte.